Entorsa de gleznă este cea mai frecventă şi poate apărea chiar după traumatisme uşoare, cu ocazia unui pas greşit. Sunt preponderente pe compartimentul extern, afectând fasciculele fibulo-talar anterior şi fibulo-calcanean. Trebuie arătat că entorsele gleznei se asociază frecvent cu entorsele medio-tarsiene.
Entorsele gleznei interesează cu precădere persoanele active, în special adulţii şi adolescenţii, după accidente de muncă, de circulaţie sau de sport.
Mecanism de producere
De regulă entorsa de gleznă se produce printr-un mecanism indirect, printr-o mişcare forţată de inversiune sau de eversiune dincolo de limitele de rezistenţă ale elementelor capsulo-ligamentare.
În mişcarea forţată de inversiune (supinaţie şi adducţie) fasciculele ligamentului colateral extern pot fi lezate, izolat sau în totalitate.
În mişcarea forţată de supinaţie este lezat mai întâi ligamentul talo-calcanean, apoi ligamentul fibulo-talar anterior şi ligamentul fibulo-calcanean. Dacă forţa traumatică îşi continuă acţiunea, talusul suferă o basculare în morteza tibio-fibulară cu ruperea ligamentelor tibio-fibulare anterioare şi instalarea diastazei tibio-fibulare.
În mişcarea forţată de adducţie vor fi lezate şi ligamentele dorsale talo-navicular şi calcaneo-cuboidian, asociindu-se astfel şi leziuni ale articulaţiei medio-tarsiene.
În mişcarea forţată de eversiune a piciorului (pronaţie şi abducţie) ligamentul deltoidian poate fi lezat sau rupt.
Conformaţia particulară a mortezei tibio-fibulare, ca şi rezistenţa ligamentului deltoid, fac ca entorsele interne să fie mai rare. Pentru ca o mişcare forţată de pronaţie să poată rupe ligamentul deltoid, trebuie să fractureze mai întâi maleola fibulară – complex lezional care este denumit „echivalenţă de fractură bimaleolară”.
Cauze
Cauzele lor sunt alunecările pe teren denivelat, căderile de la înălţime, mişcările de torsiune internă şi externă ale piciorului.
Deşi articulaţia tibio-talară nu permite decât mişcări de.flexie şi extensie, totuşi pentru a.se adapta neregularităţii solului în statică şi mers, se asociază o mişcare complexă de inversiune.sau eversiune realizată în articulaţia subtalară şi în articulaţia medio-tarsiană.
Clasificare entorsă gleznă
Din punct de vedere clinic entorsa poate fi:
- uşoară, cu o simplă distensie a ligamentelor fără consecinţe asupra stabilităţii articulare;
- medie, cu ruptură parţială a ligamentelor;
- gravă, cu o ruptură ligamentară completă sau cu dezinserţie, cel mai frecvent fiind expus ligamentul fibulo-talar anterior (ligamentul entorsei), apoi cel fibulo-calcanean şi fibulo-talar posterior.
Simptomatologie entorsă gleznă
După accident, bolnavul acuză durere vie la nivelul articulaţiei cu o impotenţă funcţională de grade diferite, în funcţie de tipul leziunii ligamentare, urmată de tumefiere locală şi chiar hemartroză.
Durerea intensă în momentul accidentului poate să se amelioreze în câteva ore, bolnavul reuşind să-şi reia activitatea, uneori persistând sub forma unei jene funcţionale.
În entorsa gleznei prin inversiune, tumefierea şi echimoza predomină pe faţa externă a piciorului iar punctele dureroase se găsesc la palpare în dreptul articulaţiei tibio-fibulare, pe marginea anterioară şi.la vârful maleolei externe. Mişcările de adducţie şi inversiune agravează durerea.
În entorsele gleznei prin eversiune, semnele clinice se găsesc pe faţa internă, durerea şi tumefierea fiind localizate la nivelul maleolei tibiale. Mişcarea de abducţie şi eversiune accentuează durerea.
Când mişcarea de abducţie este violentă şi rupe ligamentul deltoid şi o dată cu.el şi ligamentul tibio-fibular anterior, rezultă o diastază tibio-fibulară cu subluxaţia talusului, evidentă pe o imagine radiografică în poziţie forţată. Dacă se asociază şi o entorsă mediotarsiană, tumefierea şi durerea vor fi localizate pe faţa dorsală a piciorului, iar dacă se asociază şi.o entorsă subtalară, semnele clinice sunt situate sub maleola fibulară iar mişcarea de supinaţie a piciorului este dureroasă.
Diagnostic entorsă gleznă
Pentru elucidarea diagnosticului, este necesară o examinare radiologică din două poziţii (faţă şi profil), la care se vor asocia şi imaginile în poziţia obţinută prin forţarea piciorului în varus sau valgus, menţinut astfel între doi saci de nisip.
Examenul radiografic ne ajută la stabilirea tipului de entorsă, la diagnosticarea unor fracturi asociate iar în caz de mărire a spaţiului articular ne.va indica existenţa unei entorse grave, cu diastazis tibio-fibular.
Evoluţie entorsa de gleznă
Entorsele uşoare şi medii se vindecă în 3 săptămâni fără sechele, însă entorsele grave cu rupturi sau.smulgeri ligamentare vor conduce adesea la instabilitate articulară, expunând la recidive după traumatisme minore sau la osteoporoză algică şi artroză.
Tratament entorsă gleznă
În entorsele uşoare, stabile, cu o simptomatologie redusă, se recomandă imobilizare in bandaj elastic sau în faşă în formă de „8″, pentru 7-10 zile. Se administrează medicaţie antiinflamatorie, antialgică şi pungă cu gheaţă local. Infiltraţia locală cu xilină nu este recomandată decât în scopul examenului clinic complet şi a examenului radiologic în poziţie forţată şi.nu pentru suprimarea durerii şi reluarea activităţii sportive, deoarece agravează leziunile.
În formele medii se indică o imobilizare mai riguroasă, cu gelatină zincată sau în atelă gipsată gambiero-plantară 2-3 săptămâni.
În entorsele grave, cu instabilitate articulară, se imobilizează în aparat gipsat gambiero-plantar cu scăriţă de mers, 3-4 săptămâni, în funcţie de gravitatea leziunilor ligamentare. După scoaterea gipsului se începe recuperarea funcţională prin mişcări active, progresive şi balneo-fizioterapie.
În instabilitatea gravă se poate indica şi tratament chirurgical cu sutură ligamentară sau ligamentoplastie cu tendonul scurtului peronier lateral. Pentru a preveni dezvoltarea reacţiei inflamatorii nespecifice, care lasă un edem cronic al gleznei, se pot face infiltraţii locale cu hidrocortizon în locurile dureroase, fizioterapie cu ultrasunete, curenţi diadinamici, ionizări.
În entorsele de gleznă cu diastazis tibio-fibular se indică un tratament chirurgical prin fixare cu.un şurub transperoneo-tibial fără a.fi permis mersul pe piciorul afectat o perioadă de 8 săptămâni. Şurubul va fi extras la 10 săptămâni de.la operaţie, pentru a preveni instalarea artrozei tibio-fibulare şi a redorilor articulare, după care se va relua tratamentul de recuperare funcţională.
