Sindromul dureros miofascial, cunoscut și sub denumirea de durerea miofascială cronică, este o condiție caracterizată de durere cronică cauzată de multiple puncte musculare dureroase declanșatoare și constricții fasciale. Un factor declanșator miofascial clasic cuprinde: sensibilitate într-un punct, reproducerea durerii la palparea punctului dureros, pseudo-slăbiciune la palparea mușchiului implicat, durere iradiată și limitarea mobilității la aproximativ 5 secunde de presiune susținută în punctul dureros.
Durerea miofascială poate apărea în zone diferite, izolate ale corpului. Deoarece orice mușchi sau fascie pot fi afectate, sindromul poate cauza o varietate de simptome localizate. Durerea musculară este permanentă, sub formă de crampă profundă. În funcție de caz și localizare, intensitatea poate varia de la ușor disconfort până la criză dureroasă. Nodulii musculari pot fi vizibili sau palpați subcutanat. Durerea nu se remite spontan, chiar și după adoptarea măsurilor conservatoare de prim ajutor, cum este aplicarea de gheață, căldură locală și repaus.
Sindromul dureros miofascial și fibromialgia prezintă unele simptome comune, cum este hiperiritabilitatea, dar cele două condiții sunt distincte. Totuși, un pacient poate suferi de sindromul dureros miofascial și fibromialgie simultan. În fibromialgie, durerea cronică și hiperiritabilitatea sunt pervazive. În timp ce sindromul dureros miofascial poate afecta multiple părți ale corpului, este limitat totuși la puncte dureroase declanșatoare și puncte dureroase iradiate.
Cauze și factori de risc pentru sindromul dureros miofascial
Cauza durerii miofasciale nu este bine înțeleasă. Cercetările în domeniu susțin prezența unor plăci motorii disfuncționale în zonele punctelor trigger care se proiectează în neuronii senzitivi ai cornului dorsal medular. Câțiva factori contribuie la durerea miofascială:
- Stresul anormal asupra mușchilor, discrepanțele dintre lungimea picioarelor sau asimetria scheletică sunt considerate cauzele frecvente ale sindromului dureros miofascial.
- Anemia și nivelele scăzute ale calciului, potasiului, fierului și a vitaminelor C, B1, B6 și B12 sunt încriminate.
- Infecțiile cronice și deprivarea de somn au fost citate drept factori cauzatori, precum și radiculopatia, bolile viscerale și depresia.
- Hipotiroidismul, hiperuricemia și hipoglicemia au fost de asemenea implicate în durerea miofascială. Alte cauze cuprind: leziunile discurilor intervertebrale, oboseala generală, mișcările repetitive, infarctul miocardic, gastritele și absența mișcării. Patogeneza are probabil un mecanism central cu manifestări clinice periferice.
Stresul, alimentația, lipsa de mișcare, greutatea în exces sunt câteva cauze ale sănătății noastre precare în general și.a durerilor musculare în special. Dar acești factori sunt cunoscuți de toată lumea. Principala și cea mai frecventă cauză a apariției sindromului miofascial este dezechilibrul muscular și este generat de o supraîncărcare musculară cronică.
Se consideră că dezechilibrul muscular este cauzat de o dereglare a funcției mușchilor antagoniști – flexori și extensori, anteriori și posteriori, superficiali și profunzi. Dar, de fapt, dezechilibrele musculare sunt provocate de către afectarea echilibrului între musculatura fazică și tonică.
După funcțiile pe care le îndeplinesc, mușchii corpului sunt împărțiți în două grupe. Unii efectuează mișcarea și poartă denumirea de mușchi fazici, dinamici. Alții mențin poziția, contracarând forța gravitațională. Acești mușchi sunt numiți posturali sau tonici. În timpul mișcării sunt implicate toate grupele musculare. Atunci când o persoană stă jos, funcționează doar mușchii tonici, iar cei fazici sunt în mare măsură inactivi.
Semne și simptome sindromul dureros miofascial
Sindromul miofascial dureros este extrem de comun, aproximativ oricine dezvoltând un punct dureros declanșator la un moment din viață. Condiția este distribuită egal între bărbați și femei. Punctele trigger dureroase miofasciale pot fi descoperite la persoanele de toate vârstele, chiar și la copii. Riscul de a dezvolta boala crește odată cu vârsta și nivelul de activitate. Persoanele sedentare sunt mai predispuse la dezvoltarea bolii active decât indivizii care fac efort fizic riguros zilnic.
Pacienții cu sindromul dureros miofascial acuză crampe musculare regionale și durere slab localizată în mușchi și articulații. Mai pot de asemenea raporta tulburări senzoriale, cum sunt paresteziile. Tipul de durere resimțit este caracteristic mușchiului implicat. Un debut acut poate apărea după un eveniment specific sau o traumă (o mișcare rapidă anormală), în timp ce durerea cronică poate apărea după adoptarea unei posturi deficitare sau a suprasolicitării musculare.
Pacienții pot relata tulburări ale somnului. Persoanele cu durere miofascială cervicală sau periscapulară, și nu numai, pot găsi dificil o poziție confortabilă de somn.
Localizarea punctelor dureroase declanșatoare este cel mai important pas în examinarea fizică a pacientului. Acestea tind să apară în localizări caracteristice, în mușchi individuali. Recunoașterea sindromului este dificilă și necesită o cunoaștere bună a anatomiei corpului. Punctele dureroase declanșatoare pot fi identificate prin durere produsă la palparea digitală (aplicarea de presiune cu unul până la trei degete și policele).
Sindromul miofascial al coloanei vertebrale lombosacrale
Dacă există un sindrom miofascial al regiunii lombare și al sacrului, cauza este adesea a încărcării dinamice excesive (de exemplu, ridicarea greutății) și prelungirea stresului static (muncă lungă la calculator, condus). În plus, factorii cauzali pot fi herniile de disc, osteomielita, bolile sistemului digestiv, tumorile canceroase cu metastaze în această zonă.
Sindromul miofascial al coloanei vertebrale cervicale
Sindromul cervical miofascial se caracterizează prin formarea de puncte de declanșare în mușchii gâtului de-a lungul coloanei vertebrale și de-a lungul marginii trapezului localizat în zona posterioară a gâtului și în partea superioară a spatelui. În acest caz, pot apărea spasme în partea occipitală și zona orbitală a capului, iar odată cu progresia patologiei, se adaugă tulburări vegetative.
Sindromul toracic miofascial
Odată cu apariția focarelor dureroase în țesuturile musculare ale toracelui anterior, în micul mușchi pectoral, poate fi diagnosticat sindromul coloanei vertebrale miofascial în regiunea toracică. Poate fi cauzată atât de bolile coloanei vertebrale localizate în această zonă, cât și de bolile organelor cavității toracice, incluzând dureri subclavice care radiază în umeri și mâini.
Sindromul facial miofascial
Când se detectează sindromul de durere facială miofascială, punctele de declanșare pot fi găsite în zona mușchilor de mestecat, în țesuturile musculare ale regiunii articulare temporomandibulare, în procesele pterygoide ale osului sferoid. Disfuncțiile musculare în acest caz sunt adesea cauzate de obiceiurile de comportament dăunătoare existente pe termen lung: susținerea palmelor sub bărbie, prinderea maxilarului în situații stresante, extinderea maxilarului inferior spre lateral sau înainte.
Sindromul pelvian miofascial
La femei, există adesea un sindrom de paliaj miofascial cu posibile deteriorări ale mușchilor următori: obturarea interioară în formă de pară, obturarea internă a musculaturii, ridicarea musculaturii anusului, musculaturii superficiale perineale. Cauzele pot fi diferite leziuni ale regiunii pelvine, curbura coloanei vertebrale, diferite lungimi ale extremităților inferioare, hipotermie, purtarea de haine strânse.
Diagnostic pentru sindromul dureros miofascial
Nu există teste de laborator specifice care să confirme diagnosticul de sindrom dureros miofascial, dar există factori predispozanți cum ar fi hipotiroidismul, hipoglicemia și deficitele vitaminice. Testele specifice care pot fi de ajutor cuprind hemoleucograma completă, profilul chimic al sângelui, VSH-ul și nivelul vitaminelor C, B1, B6, B12 și.a acidului folic. Un nivel al tirotropinei poate fi sugestiv dacă elementele clinice ale bolii tiroidiene sunt prezente.
Termografia infraroșie sau cu cristal lichid arată flux sangvin crescut în punctele dureroase declanșatoare musculare. Alte studii imagistice sunt utile doar pentru a exclude alte surse de durere.
Electromiografia pentru examinarea punctelor dureroase arată activitate maximă de înalt voltaj și spontană, considerată caracteristică dar nu patognomonică.
În diagnosticarea sindromului dureros miofascial, pot fi distinse patru tipuri de puncte dureroase:
- punctul dureros declanșator activ: o zonă de sensibilitate severă care este de obicei localizată într-un mușchi scheletic și este asociată cu durere locală sau regională;
- punctul dureros declanșator latent: o zonă dormantă care se poate comporta ca un punct dureros activ;
- punctul dureros declanșator secundar: un punct hiperiritabil într-un mușchi care devine activ ca rezultat al unui punct declanșator și a suprasolicitării musculare într-un alt mușchi;
- punctul miofascial satelit: un punct hiperiritabil într-un mușchi care devine activ deoarece mușchiul este localizat în regiunea unui alt punct dureros declanșator.
Tratament pentru sindromul dureros miofascial
Când este localizat un punct dureros declanșator pacientul tipic sare de durere când se aplică presiune locală. Presiunea aplicată trebuie să fie constantă, deoarece o presiune prea mare poate determina durere la majoritatea indivizilor. Un algometru sau palpatometru de presiune pot fi utilizate pentru a standardiza presiunea aplicată.
Prin palpare se mai pot localiza contracturi musculare sau zone îndurate. Palparea unui punct dureros declanșator activ sau latent determină durere iradiată într-o zonă caracteristică pentru fiecare mușchi. Tulburările senzoriale (parestezii, diestezii, sensibilitate cutanată localizată) pot fi descrise în aceeași zonă unde iradiază durerea. Fenomenul autonom poate fi prezent (transpirații, piloerecție, modificări ale temperaturii).
Fizioterapia și kinetoterapia sunt metode adjuvante, complementare de tratament, însă nu trebuie considerate cele mai importante metode de recuperare. Kinetoterapia dorește să corecteze scurtarea mușchilor prin exerciții de stretching, dezvoltare musculară și corectarea posturii corporale greșite și a factorilor biomecanici. Aceste modalități sunt utile în diminuarea durerii, permițând pacientului să participe la un program activ de exerciții. Alegerea modului și tipului de acțiune la momentul potrivit permite obținerea unor rezultate bune.
- Ultrasunete sau ultrasonoforeză cu unguent 4-6 minute (acțiune simultană antialgică și hiperemiantă prin efectul său termic și decontracturant)
- Crioterapie locală (masaj local cu gheață)
- LASER
- Parafină pe mușchiul gazdă al punctului trigger, la temperatura maxim tolerată, timp de 20-30 minute
- Electroterapie locală antialgică, decontracturantă, hiperemiantă, cu ajutorul curenților de joasă frecvență (tens, diadinamici, galvanic, trabert) sau de medie frecvenţă (curenţi interferențiali)
- Masaj local clasic tonifiant și masaj deep tissue
Acupunctura este o modalitate bună de a relaxa mușchii și de a îmbunătăți transportul la nivelul fasciei.
Terapia ocupațională
Presupune folosirea unor birouri și scaune ergonomice pentru adoptarea unor poziții corecte ale corpului pentru perioadele lungi de lucru.
Terapia farmacologică
Medicația miorelaxantă și antiinflamatoarele nonsteroidiene pot fi utile alături de programele speciale de exerciții fizice, mai rar în ca terapie unică. Toxina botulinică de tip A injectată în punctele dureroase poate reduce contracția musculară prin inhibarea eliberării de acetilcolină la joncțiunea neuromusculară, cu efect antinociceptiv.
